Omul cu Ochelari

Acasă » Colțul de lectură

Arhive categorie: Colțul de lectură

Confesiunile unui Nebun. Capitolul VIII. Purificarea.

Dacă nu ai citit Capitolul VII. Cearta o poți face dând click aici

Cât ai clipi, Andreea îl lovi pe David cu capul și astfel fu eliberată din strânsoare, dându-i un avans de câteva momente pentru a fugi către ieșirea din casă. Lovitura îl ameți un pic pe soțul ei; buzele și nasul îi pulsau de durere, simți în gură un gust feros; cu palma stângă se șterse; acest lucru nu făcu decât să-l enerveze și mai tare decât înainte, drept pentru care fugi spre ieșire. După doi-trei metri parcurși acesta se împiedică de o jucărie și căzu, lovindu-se puternic la cap, de podea, în cele din urmă își pierdu cunoștința.

Andreea fugi cât o țineau picioarele, dar după un timp obosi și găsi un loc să se ascundă, la câteva sute de metri distanță de casa lor. Se ghemui în spatele unui zid, în preajma căruia era multă verdeață înaltă; se rugă să nu o găsească și să plece. Își împreună brațele pe genunchi îşi sprijini capul pe acestea; nu mai rezistă și începu să plângă. După câteva minute bune se hotărî să iasă din ascunzătoare și să se întoarcă acasă; la urma urmei, se gândi ea, că trebuie să lămurească ceea ce se întâmplă în dimineața aceasta; până la urmă discuțiile civilizate i-au ajutat de fiecare dată să scape de probleme.

Violenta
(mai mult…)

Confesiunile unui Nebun. Capitolul VII. Cearta.

Dacă nu ai citit Capitolul VI. Schimbarea o poți face dând click aici

David fu primul care se trezi în dimineața aceasta. Se ridică pe marginea patului și se uită înspre soția lui. Nu se putea gândi în clipa aceea decât că o iubește foarte mult și că ar face absolut orice pentru ca ea să fie în regulă. Întoarse privirea pentru a-și căuta papucii. Astăzi nu voia decât să stea îmbrăcat în haine lejere și, considera el că pijamalele și halatul, împreună cu papucii, îi conferă un confort mai ceva ca la cel mai scump hotel din București. Se îndreptă spre biroul lui de lucru de pe același palier cu dormitorul lor și al copiilor. Voia să mai scrie câteva rânduri în jurnalul improvizat. I se părea o tehnică interesantă pe George a născocit-o, deoarece, de fiecare dată când vroia să-și amintească ceva și nu putea pur și simplu, arunca o privire peste paginile scrise în carnet.

17 Septembrie 1929

              „Ieri…! Aș putea spune multe lucruri despre ziua de ieri. A fost nemaipomenit!
              Aș putea spune cu mâna pe inimă că a fost una din cele mai bune zile ale mele.
              Pentru ei trăiesc! Dacă n-ar mai fi ei, aș rătăci prin deșert; aș fi un om mort.
              Ei sunt sursa mea de energie. Familia mea!”

Se gândi din nou la ceea ce scrisese: „Ei sunt sursa mea de energie. Familia mea!”, în timp ce se uită la o poză cu ei trei. Era cel mai fericit om pentru că avea o familie foarte iubitoare. Mai mult decât atât nici că putea să-și dorească. După un moment, Andreea trecu prin fața biroului și văzu ușa întredeschisă; se opri din mers și apăsă pe clanță în timp ce împingea ușa. (mai mult…)

Confesiunile unui Nebun. Capitolul VI. Schimbarea.

Dacă nu ai citit Capitolul V. Diagnosticul o poți face dând click aici

În dimineața următoare Andreea, soția lui David, se duse să vorbească cu doctorul ce se ocupa de victimele accidentului feroviar de acum câteva zile.
          – Bună dimineața! Spuse Andreea pe un ton politicos, dar, oarecum, nerăbdător să afle care-i rezultatul testelor.
          – Bună dimineața! Îi răspunse George, medicul care se ocupa de acest caz.

          – Soțul meu…Cum se mai simte? Întrebă femeia.
          – I-am făcut câteva teste pentru a vedea care-i starea lui mintală. Cred… De fapt eu împreună cu câțiva colegi de-ai mei credem că soțul dvs. suferă de amnezie gravă, deoarece câteva criterii pentru identificarea acestui diagnostic le-a trecut cu brio. Spuse doctorul vizibil intrigat de cazul de care se ocupă.

          – Ce înseamnă asta? Îl privi Andreea nedumerită.
          – Asta… Hmm! Asta înseamnă că soțul dvs. nu-și mai amintește nimic din trecutul lui. Mai mult decât atât el și-a pierdut, temporar, capacitatea de a crea noi amintiri.

          – Ce au presupus aceste evaluări? Îl întrebă soția lui David pe medic îngrijorată și gândindu-se la evenimentul din ziua precedentă în care el nu o mai recunoscu.
          – E vorba de un test cognitiv. Trebuia să răspundă la anumite întrebări legate de amintirea informațiilor generale, cum ar fi: numele lui, data nașterii, numele dvs. și diverse alte chestiuni. Următorul pas fiind evaluarea în profunzime, adică la verificarea atenției la ce se întâmplă în jurul lui David și mai apoi la studierea comportamentului și personalității acestuia. (mai mult…)

Confesiunile unui Nebun. Capitolul V. Diagnosticul.

Dacă nu ai citit Capitolul IV. Masa tăcerii o poți face dând click aici

          – Credeți că mai are vreo șansă de recuperare? Întrebă o femeie din camera în care era David internat.
          – Mmm! Nu… Nu știu…! Sunt rezervat în ceea ce privește șansele lui! Se auzi o voce, venind undeva din dreapta patului lui.

          – Sper totuși, că în cel mai scurt timp îi vor reveni amintirile înapoi. În orice caz, va trebui să-l mai ținem în spital un timp pentru a-i face câteva teste. Simptomele lui sunt destul de diferite față de modul în care reacționează o persoană care are pierderi de memorie. Contra-replică doctorul, vizibil îngrijorat de sănătatea mintală a lui David.

David începu să se miște în pat, vrând parcă să se dea jos, dar fără succes așa că se cufundă și mai mult în acesta.
          – Cum adică…? Întrebă nedumerită femeia care era în stânga patului lui.
          – Domnule doctor, aveți o urgență în salonul unu! Îl anunță alarmată una din infirmierele spitalului. (mai mult…)

Confesiunile unui Nebun. Capitolul IV. Masa tăcerii.

Dacă nu ai citit Capitolul III. Accidentul o poți face dând click aici

Pentru că-mi sunteți dragi și pentru că ați arătat un interes mai mare decât mă așteptam eu poveștii, m-am gândit să postez și următorul capitol din această ciudățenie întortocheată. Sper să vă placă, având în vedere că-i prima scriere pe care o duc la bun final.

Preț de câteva clipe urmări, cu ochii, sunetul pașilor ce venea de pe holul principal al casei. Pentru un moment persoana care mergea pe culoar se opri, auzindu-se, acum, doar respirația ușor sacadată a lui David. Încercă din răsputeri să-și dea seama cine ar putea fi în apropiere.

          – Cine este acolo? Se adresă David întunericului ce i se întindea în fața ochilor.

Nici un răspuns. Nici urmă de sunetele pe care urechile lui le percepură. Era o liniște mormântală. O liniște care nu-l făcea deloc să se simtă bine.

          „– Revino-ți! Trebuie să continui!” Se auzi, în mintea lui, o voce autoritară care l-a determinat să-și revină și să meargă mai departe.

Înainte să se urnească din loc, luă cuțitul cu el pentru orice eventualitate.

          „– Oricine ar fi cu tine în casă ești protejat acum!” Îl încurajă aceeași voce.

Era din ce în ce mai liniștit acum că știa că este în siguranță, că se poate apăra de oricine ar fi fost în casă și ar fi atentat la viața lui. Dădu să iasă din camera în care se afla acum, deschizând ușor ușa, liniștea a fost spulberată de scârțâitul prelungit al balamalelor ruginite ale acesteia.

(mai mult…)